Vă mărturisesc că tot mai mulţi tineri optează astăzi pentru cariera didactică. Într-adevăr, dacă ajungi chiar şi într-o clasă de gimnaziu, la vârsta când se trezeşte conştiinţa copiilor, şi-i întrebi ce vor să se facă atunci când vor fi mari, mulţi răspund cu mândrie că vor să devină profesori. Chiar dacă această aspiraţie se diminuează pe parcurs şi suferă transformări, ea se manifestă pregnant pe tot parcursul adolescenţei - astfel se explică preferinţa studenţilor pentru a urma Programul de formare psihopedagogică.

      Ne bucurăm că tinerii nu numai că doresc să devină profesori, dar sunt şi permanent interesaţi de cariera didactică, adresându-ne numeroase întrebări, dezvoltând comentarii interesante, întreprinzând investigaţii laborioase.

    Pentru a răspunde competent şi sistematic la întrebările studenţilor privind cariera de cadru didactic se impune să lămurim răspunsurile la întrebări esenţiale: În ce constă cariera didactică?, Ce este şcoala?, Care sunt ştiinţele educaţiei? şi astfel ajungem la întrebarea cheie Ce este educaţia? Bineînţeles că ne putem mulţumi şi cu o întrebare tradiţională de genul Educaţia înseamnă transmiterea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi? Avem nevoie însă de sensuri mai concrete, corespunzătoare vârstei copiilor şi tinerilor. La vârste mai mici, educaţia se limitează la îngrijire şi supraveghere, ulterior devine o veritabilă activitate formativă de pregătire şi stimulare, ajungând ca la vârste mai mari să se realizeze prin transmiterea de cunoştinţe şi algoritmi de exerciţii în vederea formării abilităţilor.

     Oricum ar fi, funcţia principală a educaţiei este aceea de a facilita integrarea socială, profesională şi culturală a tinerilor.

Din perspectiva sensurilor multiple ale educaţiei, rolul profesorului apare ca un fel de demiurg, creator de caractere şi formator de competenţe. În faţa profesorului stau obligaţii nobile greu de realizat, care implică responsabilităţi şi chiar sacrificii. Profesorul preia şi dezvoltă atribuţiile părinţilor, inclusiv spiritul acestora de a proteja şi ajuta, dar şi menirea sacră a preoţilor de a orienta cu grijă destinul.

Literatura pedagogică contemporană este frământată tot mai mult de un set de întrebări reper, dintre care cea mai tulburătoare este aceea privind definirea, rolul, menirea, caracteristicile educaţiei şi finalităţile ei.

    După cum este cunoscut, specialiştii în ştiinţele educaţiei din România şi din străinătate  susţin că educaţia trebuie înţeleasă nu numai ca o acţiune umană, ci mai ales ca activitate de conducere, în sensul că nucleul social al activităţilor formative este de natură managerială. Avem datoria de a ne raporta la concepţiile umaniste cele mai progresiste din lume, care susţin tot mai hotărât valoarea absolută a bunurilor simbolice, în mod deosebit prioritatea educaţiei şi a sănătăţii, ca domenii sociale fundamentale. Această creştere a importanţei sociale şi culturale a educaţiei a fost întrezărită cu două secole în urmă de către I. Kant, care afirmă că în educaţie se află ascuns adevăratul secret al perfecţiunii umane şi numai prin şcoală se poate interveni într-o manieră salutară în efortul nobil de emancipare şi progres.

    Unul dintre principalele avantaje ale educaţiei este permeabilitatea ei faţă de ştiinţă şi tehnologie. S-a observat, de mai multe ori, că activităţile educative presupunând vehicularea şi transmiterea de informaţii seamănă destul de mult cu activităţile ştiinţifice, mai ales cu acelea de diseminare, prin care se finalizează şi se deschid spre publicul larg. Vom adăuga, de asemenea, că atât cercetarea ştiinţifică, partea cea mai dinamică a ştiinţei, cât şi activitatea didactică, inclusiv predarea în clasa de elevi sunt centrate pe obiective, strategii şi metodologii vizând un anume pragmatism. Se întrevede, de asemenea, că strategiile noi de predare, mai ales în învăţământul superior, prin cercetare pot să aibă rezultate notabile. Se creează astfel mediul prielnic şi posibilitatea şcolară de a se culege informaţii preţioase care să ofere o bază ştiinţifică pentru elaborări teoretice complexe privind dimensiunile principale ale educaţiei, cum ar fi: tendinţele curriculare, elaborarea politicilor şi strategiilor educaţionale, identificarea unor modalităţi, metode şi procedee de optimizare a proiectării, predării, învăţării şi evaluării etc., validarea lor ştiinţifică şi practică.

    Deşi promovăm toate tipurile şi formele de educaţie, fără să excludem educaţia pentru persoanele speciale ori educaţia adulţilor, sau seniorilor, domeniul fundamental al educaţiei rămâne ancorat în mediul şcolar şi universitar. Dezvoltarea şcolii ca instituţie socială implică, într-o manieră mai mult sau mai puţin directă, profesionalizarea carierei didactice. S-ar impune din această perspectivă o selecţie şi promovare atentă a cadrelor didactice, inclusiv stabilirea unor standarde profesionale în aprecierea acestora. Astfel, se pretează în acest context stabilirea cunoştinţelor, deprinderilor, abilităţilor şi valorilor pe care trebuie să le posede orice persoană care se află la catedră. Registrul sistematizat de obligaţii ale cadrului didactic trebuie completat cu o precizare clară a drepturilor acestuia.

    Se impune, din această perspectivă, o mai bună poziţionare a profesiunii de cadru didactic faţă de alte ocupaţii.

   Statutul social şi profesional deosebit de complex al cadrelor didactice, numeroasele lor responsabilităţi, presupun o pregătire sistematică şi minuţioasă, care nu se poate realiza decât în cadrul organizat şi autorizat al DPPD-urilor. Această importantă instituţie îndeplineşte funcţia esenţială de a asigura pregătirea viitoarelor cadre didactice prin cunoaşterea în detaliu a ştiinţelor educaţiei, prin practica pedagogică monitorizată şi mai ales prin stimularea interesului pentru cariera didactică, răspunzând cu promptitudine tuturor iniţiativelor salutare ale studenţilor.

    Vă doresc tuturor un an universitar plin de satisfacții și bucurii.